domingo, 26 de mayo de 2013

Muzeul National de Istorie a Romaniei (Bucureşti, ROMÂNIA)

 
Muzeul National de Istorie a Romaniei (Bucureşti, ROMÂNIA)

Tezaurul de la Pietroasa

Păstrat în expoziţia Tezaur Istoric a Muzeului Naţional de Istorie a României, tezaurul de la Pietroasa face parte dintr-o categorie specială de vestigii ale trecutului care, în egală măsură, atrag atenţia savanţilor şi fascinează imaginaţia profanilor. Deşi prin ineditul pieselor a trezit interesul anticarilor imediat după descoperire, cel care a ridicat vălul de incertitudine ce plana asupra acestuia, a componenţei sale exacte, asupra condiţiilor de descoperire şi a aspectului exact al fiecărei piese în parte a fost Alexandru Odobescu [portret-Odobescu.jpg]. Entuziast, pasionat şi aproape furat de multitudinea şi varietatea problemelor puse de tezaur, acesta şi-a dedicat o mare parte din viaţă şi din energie în încercarea de a-l prezenta într-un cadru cât mai larg pentru a putea fi înţeles în contextul lumii din care provenea. Astfel, chiar neterminată, cartea sa - Le trèsor de Pétrossa. Historique. Déscription. Étude sur l'orfévrerie antique, 3 vol., Paris, 1889-1900; vol. 1-1889, vol. 2-1896, vol. 3-1900 - rămâne una dintre lucrările fascinante de la sfârşitului secolului al XIX-lea, fiind în egală măsură o monografie, dar şi un compendiu al Antichităţii, în care regăsim atât texte antice, cataloage de piese sau abordări diacronice, cât şi analogii răspândite în spaţii geografice foarte largi. De atunci şi până acum bibliografia tezaurului nu a încetat să crească, în ea regăsindu-se atât lucrări care reiau pe scurt problematica întregului tezaur, cât şi articole care tratează numai unele piese sau studii în care referirile la tezaurul de la Pietroasa fac parte din argumentaţie.
Tezaurul de la Pietroasa, cunoscut şi sub numele popular de "Cloşca cu puii de aur" a fost descoperit în martie-aprilie 1837 de doi ţărani în timp ce luau piatră de pe dealul Istriţa (750 m). Din tezaurul compus iniţial din 22 de piese, autorităţile au putut recupera doar 12, în greutate totală de aproape 19 kg. Dintre acestea cinci sunt lucrate doar din aur: un platou mare, o cană (oenochoe), o pateră cu decor în relief şi o statuetă în centru, un colan cu inscripţie şi un colan simplu, iar şapte sunt împodobite şi cu pietre preţioase: un colan, patru fibule şi două vase poligonale, unul octogonal şi altul dodecagonal. Cele zece piese pierdute au fost probabil trei colane, dintre care unul cu inscripţie, o cană asemănătoare cu cea păstrată (oenochoe), o pateră simplă, nedecorată, o fibulă mică, probabil pereche cu cea mai mică dintre cele păstrate, şi două perechi de brăţări încrustate cu pietre.
Obiectele din care este compus tezaurul de la Pietroasa se pot împărţi în două mari categorii: vase şi podoabe. Aşa cum sugerează atât textele antice cât şi imaginile păstrate ale Antichităţii, vesela de metal reprezenta un accesoriu indispensabil al meselor festive, din aceeaşi categorie alegându-se şi vasele din patrimoniul templelor. Devenind părtaşe la comuniunea banchetului sau a ceremoniilor religioase, vasele dobândeau valenţe noi şi îşi îmbogăţeau, implicit sfera semnificaţiilor. La rândul lor, pe lângă valoare strict decorativă, podoabele puteau avea şi ele una simbolică, de însemne de statut sau de afirmare a identităţii, adică a apartenenţei la un anumit grup etnic sau/şi social. 
Rupt în patru la puţin timp după descoperire, platoul impresionează mai ales prin dimensiuni şi masivitate, fiind lucrat din aur masiv, cu o greutate de peste 7,6 kg şi un diametru de 56 cm. Lucrat în tehnica au repoussé, gravat şi cizelat sumar, decorul platoului, foarte simplu, se compune pe margine dintr-un registru încadrat de două şiruri perlate, ritmat de o linie în zig-zag ce înscrie în fiecare dintre unghiurile sale câte o palmetă stilizată. În centru decorul constă dintr-o rozetă înconjurată de o bandă şerpuită.
Deteriorată la puţin timp după descoperire, cana (oenochoe) a fost la rândul său reconstituită din mai multe fragmente. Cu o înălţime de 37 cm, ea are o siluetă zveltă, corpul ovoidal-alungit fiind decorată cu caneluri paralele, larg ondulate şi frunze de acant stilizate.
Patera - termen care desemnează în spaţiul de tradiţie greco-romană vasele folosite pentru turnarea libaţiilor în timpul ceremoniilor - este un platou de dimensiuni mai mici, cu un diametru de 26 cm, lucrat din două foi groase de aur, sudate cu multă măiestrie către margine. Partea exterioară a rămas netedă şi nedecorată. Partea interioară are în schimb un ornament bogat dispus în registre concentrice: o friză principală cu 16 personaje în diferite atitudini şi spre centru una mai îngustă cu şase animale şi un om. În mijlocul paterei este montată o statuetă, un personaj feminin cu un pahar în mâini, aşezat pe un tron împodobit cu un vrej de viţă de vie.
Al. Odobescu a ajuns la concluzia că atelierul în care a fost lucrată patera şi educaţia orfevrierilor care au contribuit la realizarea sa aparţineau spaţiului culturii antichităţii clasice greco-romane. Astfel, el a văzut în scenele de pe pateră o imagine pacifistă sugerând belşugul şi bucuria şi a interpretat-o ca o ilustrare a unui cortegiu de zeităţi germanice care, prin mâna meşterului care le-a cizelat, au împrumutat veşminte şi atribute ale zeilor olimpieni. Alte interpretări au legat aceleaşi reprezentări de cultele care o aveau în centru pe "Zeiţa Mamă", Cybele, sau ca ilustrări ale unor mistere orfice sau dyonisiace. O sugestie privind modul de folosire a paterei este oferită de patru dintre personajele reprezentate pe ea, acestea ţinând în mâini, în diferite poziţii, vase cu dimensiuni şi forme asemănătoare paterei. Astfel, în concordanţă cu scenele care o ornamentează, piesa pare să fi fost destinată, dintr-un început, întrebuinţării în contexte ritualice.
Realizate din două registre suprapuse, formate din câte opt şi respectiv 12 panouri ce încadrează fiecare câte o rozetă, vasele poligonale se disting şi prin forma aparte a torţilor, compuse din două pantere, sprijinite cu labele din faţă pe o placă decorată en cloisonné şi cu cele din spate şi coada pe panourile registrului inferior. Aspectul de astăzi al celor două vase, rezultat al mai multor distrugeri şi restaurări succesive, este însă înşelător, vasele fiind iniţial gândite să pună în valoare efectele cromatice ale combinaţiei dintre strălucirea multicoloră a pietrelor preţioase şi cea a aurului. Dantela de aur, singura vizibilă acum, era doar un suport pentru pietrele translucide. De asemenea, în partea superioară a mânerelor, prin montarea pietrelor unele lângă altele, în casete individuale, suprafeţele aveau aspect de mozaic, iar micile pietre semisferice de pe corpul panterelor potenţau strălucirea şi luciul aurului.
Numele popular sub care este cunoscut tezaurul de la Pietroasa, "Cloşca cu pui", a fost inspirat de formele stilizate - de păsări - avute de fibule. Astfel, fibula mare ar fi fost "cloşca" iar celelalte patru fibule, două mijlocii şi două mai mici - dintre care una s-a pierdut imediat după descoperire - ar fi fost "puii".
Fibulele reprezintă o variantă mai elaborată a broşelor sau a acelor de siguranţă din ziua de astăzi, o varietate a podoabelor antice folosite pentru prinderea veşmintelor, piese care aveau şi o utilitatea practică, dar se bucurau adesea şi de o realizare meşteşugită, devenind adevărate bijuterii. În unele cazuri, în Imperiul Roman Târziu, calităţile lor artistice erau dublate de valoarea simbolică, de însemne ale unor înalte demnităţi - inclusiv cea imperială -, ele fiind parte integrantă a costumelor de ceremonie. Aşa cum se poate observa pe portretele imperiale de pe monede, sau pe alte monumente, începând cu precădere de la mijlocul secolului al IV-lea chlamida imperială este prinsă pe umărul drept de fibule rotunde împodobite cu pietre mari şi mai multe pandantive.
Cele patru fibule din tezaurul de la Pietroasa se numără printre cele mai somptuoase exemplare ale antichităţii târzii. Atât modul de purtare cât şi concepţia şi realizarea lor tehnică indică o contopire a valorilor şi modelelor din Imperiul Roman Târziu cu cele ale lumii "barbare". Astfel, în timp ce fibula mare şi cea mică aparţin mai degrabă portului masculin, prinzând mantia pe umărul drept ca însemn de rang şi accesoriu vestimentar, după un model preluat din Imperiu, modul de purtare al fibulelor mijlocii, în pereche, câte una pe fiecare umăr, corespunde însă costumului feminin gotic din epoca migraţiilor, aşa cum apare ilustrat în descoperirile funerare.

Columna lui Traian
 
Pentru comentariile evenimentelor reprezentate pe scenele Columnei lui Traian s-a folosit lucrarea lui R. Vulpe, Columna lui Traian. Monument al etnogenezei românilor, Bucureşti, 1988.
S-a realizat o versiune prescurtată a acelor explicaţii, la care s-au adăugat unele observaţii şi emendări cu caracter personal. Textul prezentat publicului a beneficiat şi de o corectură de conţinut din partea dr. Lucia Marinescu.
Ilustraţia a fost preluată, cu mici excepţii, din lucrarea lui C. Cichorius, Die Reliefs der Traianssäule, Leipzig, 1900. Prezentarea materialului se face cu segmentarea propusă de Cihorius (notată cu cifre latine), chiar şi atunci când ea ar fi discutabilă (se face menţiunea în comentariu). Aceste departajări sunt numite, convenţional, „scene”.
Copia Columnei, care este accesibilă vizitatorului la Muzeul Naţional, are însă alte segmentări decât cele sugerate de Cihorius. Pentru a uşura vizitatorului orientarea în expoziţie, segmentele de copie sunt numerotate cu cifre arabe şi sigla MNIR (de forma MNIR 12, MNIR 101). Adesea segmentele de copie redau scene diferite din segmentarea standard propusă de Cihorius, motiv pentru care sunt subdivizate (de forma MNIR 11a, MNIR 11b) şi subordonate „scenelor”, fiind numite, cel mai adesea, „episoade”.
Pentru a uşura o vedere sinoptică asupra monumentului, inclusiv a corespondeţei dintre „scene” şi „episoade”, va fi afişat un tabel de corespondenţe (subtitlul următor).
Pentru puţinele scene care nu se regăseau în documentaţia existentă în muzeu, s-a procedat la refotografiere.
Materialul este grupat pe cinci titluri (mai jos), funcţie de tematica monumentului. În interiorul fiecărui grupaj se găsesc toate scenele subsumate, utilizând numerotarea standard (Cichorius), împreună cu o ilustraţie de ansamblu a scenei. Sub fiecare scenă se vor găsi una sau mai multe episoade (funcţie de complexitatea şi lungimea fiecărei scene în parte), cu comentarii de detaliu pentru fiecare imagine.
Toate comentariile de detaliu care vor fi adăugate (unei scene sau alteia) vor fi semnate de specialistul care le-a propus. Aceste comentarii vor fi însoţite de fotografii de detaliu.
Intenţia noastră este de a oferi aici o documentaţie cât mai bogată, urmând a introduce, într-o fază secundă de execuţie a proiectului, o parte din ilustraţia din cartea apărută în 2009, sub îngrijirea ARA – Dinu Antonescu, Columna lui Traian. Arhitectura de pe friza sculptată. Ilustraţia acestei cărţi s-a copiat – după fotografiile originale – şi prelucrat în vederea publicării în Muzeul Naţional de Istorie, care îşi păstrează drepturile asupra acestor imagini. Un motiv ar fi tocmai calitatea superioară a acestor reproduceri, urmând, acolo unde va fi necesar, comentariul de specialitate (arhitectură) a lui Dinu Antonescu.
 
Lapidarium
 
Într-un corp de clădire, nou construit, se află Lapidarium ce cuprinde, pe două nivele, monumente greceşti, romane şi medievale.
Sunt expuse monumente civile (acte, decrete, monumente onorifice), religioase (monumente funerare şi votive), sculptură şi elemente decorative şi de arhitectură.
http://www.mnir.ro/

No hay comentarios: